Treaba cu statul la cămin stă cam așa. Încep cu studenţii cu note mari şi integralişti. Ăștia prind, de obicei, loc în cămin fără prea multe emoţii. Teoretic, tot ce ar mai trebui să mai facă e să-şi ia în primire camera de cămin şi să-şi vadă colegii.

Restul studenților se bat pe camerele rămase libere. Motivele principale pentru care oamenii ăștia nu prind loc în cămin e fie pentru că locurile diponibile depăşesc cererea studenţilor, fie pentru că au intrat la taxă sau au restanţe nenumărate.

Despre importanța căminului printre studenți, mai ales printre ăia care nu „stau la buzunaru' lu' tati", se pot scrie tratate. Indiferent că nimerești în cameră cu alți trei hăndrălăi nespălați, a căror idee de dialog social e să-ți povestească ore-n şir cum au urcat-o ei pe una pe pereți, într-o noapte, tot e mai bine așa, decât să ajungi să-ți pui problema din ce naiba o să trăiești.

Dintre studenții care nu reușesc să prindă cameră la cămin, o parte se duc spre chirii ieftine. Alţii încearcă să-şi „achiziţioneze" cumva loc în cămin, chit că n-au îndeplinit cerinţele necesare şi legale. Și ăsta e punctul de pornire a ceea ce este cunoscut informal sub denumirea de „circuitul șpăgii în cămin".

Am stat de vorbă cu câţiva studenţi care, sub anonimat, mi-au povestit nişte întâmplări şi chestii pe care ei le-au folosit în goana după locul în cămin. Ca să-nțelegi cum e cu șpaga în România: indiferent cât te-au protejat ai tăi, cât timp ai locuit cu ei, odată plecat acolo te lovești obligatoriu de „cum facem, șefu', o rezolvăm cumva?".

Acest articol este un rezumat. Citește articolul complet

Articol publicat în Vice.com. Sunteți autorul articolului? Credit foto Pixabay.com