Tiberiu Soare, 38 ani, București Dirijor de orchestră

Când ai plecat din ţară şi de ce?
Eu îmi doream să mă fac dirijor de orchestră. Pentru mine devenise evidentă chestia asta pe undeva pe la 16 ani. Locurile erau foarte puține, erau două pe an. Totodată trebuia să fiu realist, pentru că pe vremea aia se dădeau examene crunte de admitere. Habar n-aveam cu ce se mănâncă dirijatul de orchestră, n-aveam decât o intuiție exterioară asupra fenomenului și un lucru de care am devenit foarte repede sigur era că treaba esențială a unui dirijor de orchestră nu e să dea frumos din mâini, ci să înțeleagă o partitură. Mi-am dat seama că în momentul în care copiam de mână o partitură înțelegeam perfect ce se întâmpla acolo. Asta e o nebunie, era de fapt euristică, acum îmi dau eu seama.

După absolvire au fost trei ani, nu vă ascund, foarte grei, foarte grei. După care, în sfârșit a apărut acest post lăsat liber la Operă prin plecarea unui dirijor. Cert e că m-am prezentat la concurs și l-am luat atunci. Și din 2005, din ianuarie mi-am început contractul ca dirijor la operă. Și cam așa am intrat eu în viața profesională cu adevărat, dar lucrurile erau foarte complicate. Există un anumit tip de oameni care au fost în poziții-cheie de decizie în țara asta și mai sunt din păcate, nu foarte mulți, dar mai sunt, și care au făcut pentru mulți dintre noi, din generația asta, viața aproape imposibilă. Ăsta a fost un motiv pentru care foarte mulți au plecat, oameni extrem de talentați, care a trebuit ani de zile să facă pe paznicii de noapte la magazine, oameni care aici, cum să zic, avuseseră parte de niște studii formidabile.

Emotional Ave Maria by Franz Schubert, sung by Angela Gheorghiu at the Romanian Athenaeum

Posted by Angela Gheorghiu on 16 Decembrie 2015

Posibilitățile de a mă stabili în altă parte erau și câteodată chiar foarte concrete, foarte concrete. Opțiunea a fost foarte clară? Nu. Probabil că opțiunea mea e născută și dintr-o încăpățânare. Ia stați, mă, puțin. Dar de ce să nu plecați voi? Plecați voi. Atunci când voiam nu se putea și acum, când se poate, nu prea mai vrem. Cert e că a început să curgă praful din grinzi. Adică nu mai e atât de indestructibil.

Te consideri un om împlinit?
Nu mă pot plânge, este în regulă, sunt pe traseul pe care îmi doream să fiu, fac ceea ce am vrut să fac încă de la 16 ani și o fac cât pot eu de bine. Dar ajung să citesc texte scrise de un român și care mental, în subconștient, sunt de fapt traduse din engleza de google. Și asta mă întristează puțin așa, se pierde ceva, în mod clar. Dar la urma urmei e o lege a termodinamicii, întotdeauna când se câștigă ceva, se și pierde. Recuperăm decalajul, dar este acceași problemă pe care a ridicat-o Maiorescu, a formelor fără fond.

Ce sfat ai da tinerilor de astăzi pentru a reuşi în viaţă?
La mine rețeta e foarte simplă, dacă arzi pentru chestia aia, ești vinovat în fața ta și a lui Dumnezeu dacă nu o faci. Trebuie să fii dispus să dormi învelit în cartoane sub un pod, dacă e nevoie. Numai să știi că tu trebuie să faci chestia aia. Asta necesită foarte multă determinare și… vocația asta, chemarea, e un lucru foarte important și de admirat. Dar pe mine mă interesează, când mă uit în jur, să-i văd p-ăia trimiși, ăia care simt că sunt trimiși, cu alte cuvinte care simt că sunt propulsați de o forță care e mai presus de ei – în a face lucrul ăla. Ești dispus să investești totul și încă puțin pe deasupra.