Dinu Dumbrăvician, 54 ani Designer

Pe la 10 ani la Timișoara, la internat, m-am dus să mă fac artist. M-am decis să mă fac designer. Pe la 12 ani deja știam că mă fac designer. După bacalaureat, am zis "Unde mă duc la școală mai departe?". Aveam de ales între Cluj și București, le-am vizitat pe amândouă. Provocarea cea mai mare mi s-a părut a fi Bucureștiul. Am dat examenul, un examen dur, erau 13 pe un loc și am intrat.

Am început să lucrez pentru Fondul Plastic, câștigam destul de bine. Pe de altă parte, eram un paria, adică dacă era vorba să ai de-a face cu vreo instituție socialistă, nu era tocmai în regulă că nu erai un om al muncii... Erai un parazit. La revoluție, ce să fac, în primul moment am fost pe stradă, m-am bucurat, totodată trebuie să mărturisesc că nu credeam că Ceaușescu o să cadă. După ianuarie ’90 am continuat să lucrez pentru Fondul Plastic și, la un moment dat, unul din foștii mei profesori m-a întrebat dacă nu vreau să vin la școală. Și având în vedere că chiar îmi puteam permite acest lucru, am zis "Sigur că da, cu plăcere". Și de atunci am rămas în învățământ.

Nu există an în care să nu mă apuce dorința de a-mi da demisia și de a pleca, trebuie să mărturisesc și asta. De fiecare dată când ne vine o nouă directivă măreață de la Minister sau o nouă modalitate prin care să raportăm cum facem calitatea managementului… Degeaba urlă ăștia că n-avem nicio școală printre primele 500, dar ce-ați făcut ca s-aveți vreuna?

Când ai plecat din ţară şi de ce?
Am plecat în ’93, prima oară vreo două luni în Germania, în ’94 încă vreo două luni și cred că atunci mi-am pus prima oară întrebarea: "Domne, ce fac? Rămân aici? Nu rămân?" Și mi-am dat seama că dacă rămân acolo trebuie să devin în loc de Dinu, nu știu… Yohan. N-o să fiu niciodată Yohan! Oricât m-aș chinui eu, și nici nu prea aveam chef, sincer să fiu.

De ce te-ai întors în România?
După aceea, am mai plecat în ’96 în Anglia o jumătate de an, acolo am fost și în școală și am și lucrat și nu… Era limpede că trebuia să devin altceva. Și numai… Eram cred că prea bătrân deja. Aveam, nu știu, 35 de ani. Însă, lucrul cel mai important pe care l-am învățat e că nu suntem handicapați.

Estetul e de foarte multe soiuri. Există chiar și un estetic al urâtului după cum bine știți. Cum poți să-l definești pe ăsta? E ca și cum m-ați întreba ce e aia suflet? Nu pot să vă spun ce e aia suflet, îl avem cu toții, îl folosim, în mai mare sau mai mică măsură, dar vă desfid pe dumneavoastră să răspundeți la întrebarea asta.

Care este secretul succesului?
În primul rând, curiozitate. În al doilea rând, o aplecare către frumos. E greu de definit în ziua de azi frumosul. Și… în al treilea rând, tenacitate. E nevoie de muncă și de răbdare ca să ajungi undeva.

Ce sfat ai da tinerilor de astăzi pentru a reuşi în viaţă?
Acum ești pe picioarele tale. Tu decizi ce trebuie să faci. Fă ceva! Nu mai aștepta să ți se întâmple lucruri.