Andreea Borțun, 25 ani, Bucureşti Scenarist, regizor de film, co-fondator al Festivalului de Teatru Tânăr Ideo Ideis

Când ai plecat din ţară şi de ce?
După ce am terminat Facultatea de Film aici, în București, am aplicat la o facultate în Germania, era o facultate de arte liberale. Cu toate astea, a rămas un soi de frustrare că nu am ajuns în State. Ce-mi doream de fapt – îmi doream să ajung în State, într-un sistem pe care-l respect și să am parte de niște interacțiuni cu adevărat valoroase.

Ce fel de oameni ai întâlnit?
La școală primele interacțiuni au fost foarte faine pentru că aveam colegi care mi se păreau că sunt foarte ok. Există un respect foarte mare față de cei care vin să studieze în respectiva instituție, probabil tocmai pentru că e o investiție foarte mare pe care în definitiv cineva o face. După o lună și jumătate, gândul încolțise cumva în mintea mea de ceva vreme, dar am spus că nu se poate să renunț, pe de altă parte și instituția în sine trebuie să merite.

De ce te-ai întors în România?
Cel puțin mie nu mi se pare etic, la felul în care eu am ajuns să mă dezvolt în ultimii 3 ani și-atunci, tocmai pentru că nu mi se părea fair în raport cu lucrurile în care cred și tocmai pentru că… cred că a contat foarte mult faptul că aici am lucruri și am construit lucruri și cu siguranță a ajutat foarte mult și faptul că în perioada asta am fost și la festivalul de la Toronto cu primul meu film și cred că ăsta a fost un foarte mare boost de încredere.

Care e secretul succesului?
În continuare mi se pare că e incredibil de important să încerci, chiar dacă finalul poate reprezenta un aparent eșec, cum ar putea fi interpretat la mine de altfel, dar eu nu cred că a fost un eșec. Sunt foarte happy că m-am întors.

Te consideri un om împlinit?
Sunt foarte multe lipsuri pe care le remarc la mine și pe care cumva vreau să mi le împlinesc și sunt convinsă că de îndată ce o să umplu un gol o să apară altul, și-așa mai departe.

Ce sfat ai da tinerilor de astăzi pentru a reuşi în viaţă?
Dacă ar fi să dau un sfat, ceea ce mie oricum nu-mi place să fac, dar dacă ar fi să fac asta, ar fi acela inevitabil de a te asculta pe tine însuți. Cred că școlii românești îi lipsesc foarte multe lucruri. Foarte important pentru orice tip de instituție e ca la un moment dat să treacă printr-un proces de reformare. S-a întâmplat inclusiv la Berlin să am profesori care realmente veneau cu o doză de genialitate și după două ore jumate de curs acolo simțeai că se întâmplă niște lucruri. Eu am senzația că lucrurile s-au schimbat, că nu mai funcționează ca înainte de ’89. Plecai și pentru că aici nu era bine și pentru că voiai să-ți începi o viață altundeva. Toată lumea cu care vorbesc care e plecată de multă vreme în afară zice da, ok, e fain, înveți lucruri mișto, treci prin experiențe faine, dar, la final de zi, rămâi un străin. Am senzația asta, că noi încă nu ne-am lovit de România nasoală despre care se vorbește, poate și pentru că noi încercăm să construim exact opusul ei. Tipul ăsta de mișcări grassroots, de jos în sus, așa cum e și festivalul, așa cum sunt multe inițiative făcute în România, în mici enclave dintr-astea, cred că sunt modalități prin care România poate să evolueze într-un fel. Da, eu cred foarte mult în puterea societății civile de a face lucruri.