Alina Herescu, 37 ani Scenograf

La Focșani am început să iau eu toate premiile și mă scoteau din concurs că nu sunt lucrări făcute de copil de vârsta mea și, de fapt, de aici a plecat tot bulgărele, s-a rostogolit pentru că eu am zis „plec la București să le arăt cine-i Hereasca”.

Așa că am plecat la 14 ani și am venit să dau admitere la Tonița și aia a fost. De aici începe distracția. Am luat premii în fiecare an pentru că munceam foarte mult și eram pregătită de facultate mai ales că știam nivelul celor mai mulți. Sigur că erau puține locuri, aveai emoții că se știa că-s multe locuri aranjate și pe pile. Eu n-aveam nicio pilă, eu știam ce pot eu și cu asta-basta. A fost bine, am luat. Acea profesoară, Maria Dulcanu, ne-a dus în culisele teatrului Bulandra și în momentul în care am ajuns acolo mi s-au tăiat genunchii, am început să tremur și să plâng de emoție, și am zis că „eu de aici nu mai ies”.

Ce sfat ai da tinerilor de astăzi pentru a reuși în viață?
Să faci performanță nu e ușor oricum și dincolo de asta uitați-vă în jur câți oameni nefericiți sunt, sacrificați chiar de părinți fără voie. Cât de nefericiți sunt atunci când nu sunt la locul potrivit, nici randament nu dau și nici performanță, oricât de mare ar fi, efortul nu e până la capăt.

Din anul II oricum am intrat în teatru, profesorii nu erau de acord să lucrăm în teatre sau să lucrăm cu regizori, că erau de principiu că trebuie să facem scenografie de sertar și machete până la infinit, și știam că eu trebuie să învăț făcând. E o meserie practică, nu e de sertar, e cu sentimente, e cu profunzime, cu poveste multă, cu studiu, parte practică, parte de producție, sunt lucruri pe care nu ai cum să le înveți până nu dai cu nasul în ele. Eram o puștoaică și mă trezeam în fața unei jungle, unor oameni care stăteau ca hienele și așteptau de la mine, și n-aveai dreptul să greșești că erai mâncat.

Când ai plecat din ţară şi de ce?
De fiecare dată când am fost în afară, după trei săptămâni nu se mai putea cu mine, deci nu pot să stau. Mi-e foarte drag aici, trebuie să iubesc pe limba mea, trebuie să fac artă, care tot dragoste înseamnă, tot pe limba mea, numai atunci am senzația că o fac până la capăt.

Te consideri un om împlinit?
Eu din asta trăiesc și măcar trăiesc fericită. Adică nu mă văd făcând altceva, nu m-aș apuca de altceva, ca să fac mai mulți bani. Și în societate lucrurile au devenit mai vii și asta sigur că influențează arta pentru că se leagă toate și mi se pare că suntem din ce în ce mai vii.