Adina Bortă, 45 ani Psihoterapeut, coach și facilitator

Îmi plăcea matematica, era un singur liceu de matematică-fizică, jumătate din clasa noastră mergea acolo. După ce am terminat facultatea și când am început să profesez, predam la liceu și mi-am dat seama că progresele elevilor erau foarte mici și mi-am dat seama că ceva nu merge, ceva trebuie făcut altfel. Și atunci am început să-mi dau seama că nu e vorba doar despre matematică și teoreme și rezolvare de probleme, ci e foarte mult despre capacitatea de concentrare, despre motivație, despre ce cred ei că pot și că nu pot și atunci am început să caut.

Când am făcut anul de pregătire pentru Waldorf, atunci s-au deschis multe porți să zic așa pentru mine, atunci am început să citesc efectiv psihologie și apoi a fost un an de experiență în Marea Britanie și acolo am descoperit și mai multe lucruri și la întoarcere, când am revenit din Anglia, am ajuns să hotărăsc să urmez Facultatea de Psihologie. Sunt profesii sau activități care nu existau, nu cu 20 de ani în urmă, nu existau nici cu cinci ani în urmă. Nu mai e realist să te gândești că ar trebui să știi, la 17 ani, ce vei face la 30. Toți simțim că parcă nu mai avem timp, dar cumva la tineri asta mă surprinde parcă mai tare.

Ce sfat ai da tinerilor de astăzi pentru a reuşi în viaţă?
A-ți căuta constant calea, a verifica în interior cumva, a nu te ghida după repere externe. Practic din orice pasiune se poate face un mod de viață. Făcând o muncă care ne place, și primim energie.

Te consideri un om împlinit?
N-am ajuns încă la un punct în care să zic ok, acesta e maximul și de acum consolidez. Cu fiecare experiență, sentimentul meu este că se deschid mai departe orizonturi și lumi pe care nu le bănuiam înainte și asta pentru mine e cel mai hrănitor lucru și încă unul în mod particular este legat de România, că m-am născut aici, că strămoșii mei sunt cei care au construit o cultură pe care eu o știu prea puțin, dar ea e undeva, adică lucrurile astea trăiesc și probabil că sunt amorțite și acum încep să le trezesc. Sunt niște profunzimi pe care pur și simplu nu le bănuiam. Deci e și conștientizare și e și un fel de a simți pe care eu mi-l educ acum.

Nu știu ce ar spune România, dar acum, așa, proiectând cumva, cred că la fel ca orice ființă, primul lucru de care are nevoie este să fie văzută așa cum e. Asta are foarte mult legătură cu acceptarea și asta la un nivel profund transformă și vindecă.